Pentru acest clip am ajuns pe Neo DOR DE EMINESCU DOR DE EMINESCU Realizare George Grama Pentru acest clip am ajuns pe Neo

http://www.neogen.ro/videos/by/georgegrama/view/6dn52z66h4o2bdrajmjomo3rluetmeft' target='_blank'>DOR DE EMINESCU


DOR DE EMINESCU
Realizare George Grama

citeste mai mult

inchide

15 iunie 2009 - 120 de ani de la moartea lui MIHAI EMINESCU - poet, prozator şi jurnalist român - clic aici

Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne'ndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge n... Odă (în metru antic)
de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

citeste mai mult

inchide

citeste mai mult

inchide

Anastasia Lazariuc - Ca prima oară Foto - Iaşi Versuri Grigore Vieru
Anastasia Lazariuc - Ca prima oară
Foto - Iaşi
Versuri Grigore Vieru

citeste mai mult

inchide

Satira IV, recita Adrian Pintea - Mihai Eminescu Glossa - Ion Caramitru.mp3 - Mihai Eminescu - Si daca - George Vraca 21. Floare de tei - Adrian Pintea Botosani - Viata poetului Mihai Eminescu Satira IV, recita Adrian Pintea - Mihai Eminescu


Glossa - Ion Caramitru.mp3 -




Mihai Eminescu - Si daca - George Vraca


21. Floare de tei - Adrian Pintea




Botosani - Viata poetului Mihai Eminescu

citeste mai mult

inchide

Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti, a fost numit de Constantin Noica, “OMUL DEPLIN AL CULTURII ROMÂNE.”

MIHAI EMINESCU - SUFLETUL POPORULUI ROMÂN Demult, foarte demult, prin locurile acestea, pe unde trăim noi astăzi, se spune, că au umblat odată, Dumnezeu şi Sfântul Petru. Au făcut drum lung şi erau foarte obosiţi. Spre seară, au poposit în casa unui ţăran român, rugându-l să-i primească, să doarmă la el peste noapte. Ţăranul i-a primit cu dragă inimă şi le-a dat să mănânce ceea ce...
MIHAI EMINESCU - SUFLETUL POPORULUI ROMÂN

Demult, foarte demult, prin locurile acestea, pe unde trăim noi astăzi, se spune, că au umblat odată, Dumnezeu şi Sfântul Petru.

Au făcut drum lung şi erau foarte obosiţi.

Spre seară, au poposit în casa unui ţăran român, rugându-l să-i primească, să doarmă la el peste noapte.

Ţăranul i-a primit cu dragă inimă şi le-a dat să mănânce ceea ce mâncaseră şi ei de cu seară, mămăligă cu brânză şi cu lapte.

Apoi, i-a dus să se culce într-o odaie curată, cu perne şi cu aşternuturi albe. Dimineaţa, după ce au mâncat câte ceva şi ţăranul nostru le-a pus merinde pentru drum, Dumnezeu şi Sfântul Petru au mulţumit pentru tot şi au pornit mai departe.

- Doamne, zise Sfântul Petru mergând încet pe drum, oamenii aceştia au fost atât de buni cu noi, fă te rog, ceva pentru ei !

- Ce să fac ? A întrebat Dumnezeu.
- Fă să li se vadă sufletul lor bun, a răspuns Sfântul Petru.

Şi nu peste mult timp, prin aceste locuri, s-a născut MIHAI EMINESCU.

citeste mai mult

inchide

Epigonii Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări. Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichind... Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

1870, 15 august

citeste mai mult

inchide